Paulina Stoianov – Bumbăcari (Tătarul Nou)

Paulina Stoianov

 

PAULINA STOIANOV – O PERSPECTIVĂ FEMININĂ

 

 

Cele trei interviuri realizate dezvăluie o perspectivă masculină asupra experienței din Bărăgan, două bazate pe amintirile din copilărie și pe spusele celor în vârstă (cel al lui Matei Radovan, care avea trei ani și jumătate în momentul deportării și cel al lui Arsenie Lepoiev, în vârstă de opt ani în 1951) și unul bazat pe trecerea de la adolescență spre maturitate (cel acordat de Rada Illin). Ne lipsește însă interviul care să ne dezvăluie și o perspectivă feminină a tragicului eveniment istoric. În ciuda acestui fapt, am reușit să discutăm cu o fostă deportată din Variaș în Bărăgan la vârsta de șaptesprezece ani în momentul alungării, Paulina Stoianov, și să aflăm greutățile cu care aceasta s-a confruntat.

Paulina Stoianov pune accentul pe urmările pe care deportarea în Bărăgan le-a avut asupra stării sale psihice și fizice. Condițiile precare de viață la care a fost supusă au favorizat deteriorarea gradată a sănătății sale în timp, fapt ce nu poate fi compensat de niciun lucru, nici chiar de beneficiile de care foștii deportați se bucură în prezent. Discursul acesteia a purtat o mare încărcătură emoțională, interlocutoarea noastră subliniind aspectele negative ale vieții în Câmpia Bărăganului. Aici putem enumera lipsa unui loc de adăpost, condițiile climatice nefavorabile, lipsa apei potabile și a alimentelor pentru supraviețuire, dar, un aspect pozitiv, existența speranței de reîntoarcere.

Deoarece la scurt timp de la întoarcere s-a căsătorit tot cu un fost deportat în Bărăgan, Stoianov Jivco (deportat la vârsta de 22 de ani din Saravale, județul Timiș), am primit de la doamna Paulina poezia pe care soțul acesteia a compus-o chiar în Bărăgan și care îi trezește soției sentimente de tristețe. Poezia cuprinde atât date spațio-temporale despre deportarea oamenilor nevinovați, condițiile grele de viață la care aceștia au fost obligați, cât și raportarea la divinitate. Autorul acesteia evocă neputința uitării a ceea ce s-a întâmplat deoarece, neavând nicio vină, a fost privat de libertatea caracteristică tinereții, fapt ce favorizează starea de tristețe și sentimentul că și Dumnezeu i-a uitat. Însă, în încheierea textului, Jivco Stoianov așteaptă dovada bunătății lui Dumnezeu și judecata răufăcătorilor care „ne-au dus așa departe”.

Comparând informațiile din poezie cu cele din interviurile cu ceilalți interlocutori, și aici se întrevede imposibilitatea uitării, însă privit din perspectiva prezentului scrierii, autorul așteaptă judecata, în contrast cu privirea de după mai bine de jumătate de secol care iartă, dar nu uită.